Primele cateva secunde sunt ceva mai grele. In rest, totul decurge cam asa cu ti-ai putea dori: stai agatat in chingi si admiri peisajul intr-un zoom continuu. Dupa cum poate banuiati, cel mai interesant lucru este primul pas:
inauntru - afara - un exercitiu de incredere in ce ti-au povestit instructorii si ce-ai mai vazut la altii si la televizor pana acum - mai sunt 1000 m pana acasa.
Pe de alta parte, am asteptat asa de mult momentul respectiv, si am apucat sa ma laud atator prieteni si rude ca o sa sar ca era mult prea rusinos sa nu. De altfel mi s-a spus ca nu trebuie sa ma inspaimante prea tare cei 1000 de metri - ultimul centimetru e de fapt cel care face diferenta :)
Nu-mi explic nici acum ce determina de fapt oamenii sa sara din mers dintr-un avion functionabil insa m-am conformat si eu semnului dat de instructorul de zbor. Dupa cateva secunde de zona crepusculara se deschide parasuta, constientizez orizontul si o foarte mare suprafata din glia tarii sub picioare. Moment de maxima recunostinta - fata de orice si oricine. Desi destul de rapida, deschiderea nu e deloc violenta - n-am auzit pe nimeni sa se planga de un soc in momentul respectiv. E greu sa aproximezi viteza de cadere, pamantul se apropie insa intr-un ritm deloc amenintator.
Imediat dupa deschidere sub mine erau ditamai satul (Strejnic) ocazie cu care am inceput sa ma joc cu comenzile de pilotare. E o placere sa vezi ca te asculta si ca poti sa controlezi destul de usor deplasarea pe orizontala. M-am uitat in jos am vazut aterizarea primilor colegi de zbor - deci se poate :)
Inca 2-3 comenzi de acomodare, niste piruete timide si altimetrul imi indica deja 250 m, inaltimea de unde incepe schema de pilotare pentru aterizare - ideea de baza e ca pe ultimii metri sa vii cu vantul in fata. Ma uit la instructorii de la zona de aterizare (care devenise deja destul de aglomerata) sa vad care ma va lua in primire - identific paletele care urmau sa-mi ghideze aterizarea. Altcineva utilizeaza o portavoce in directia mea - sunt insa prea departe sau prea emotionat pentru sincronizarea sunetului cu vizualul... Intru pe pilot semiautomat urmarind miscarile intructorului de la sol, la inaltimea de 1.5 - 2 m infund comenzile.. si gata. Sunt acasa! Revin la conditia de pamantean biped recunoscator presiunii gravitationale de sub talpi :)
In conditii optime, aterizarea e extrem de lina, socul impactului cu solul e ca si inexistent. Beginner's luck - multumita ghidajului de la sol, am aterizat in raza de 5 m din prejurul punctului fix - realizare cu mult peste ceea ce-mi propusesem pentru primul salt.
Momentul povestirii este August 2004 - la jumatate de an de cand ne-am inscris (eu si
Verde) in cursul sustinut de
Aeroclubul Romaniei si dupa multe amagiri si amanari din diverse motive. Preferatele mele sunt cele 2 ore de interdictie de zbor cu ocazia revenirii in capitala a 'vecinilor' unor cetateni cu domiciliul de weekend in comuna prahoveana Cornu.
Au urmat salturile
2 si 3, in care trebuie sa recunosc ca mi-a fost din ce in ce mai frica - probabil stiam despre ce e vorba, insa senzatiile sunt atata de intense incat nu apuca sa se estompeze dupa doar cateva salturi. Exista o zicala:
Nu poti scapa niciodata de fluturasii din stomac dar in timp ii poti dresa sa zboare in formatie - simt ca mai am mult pana atunci. In momentul parasirii avionului inca mai simt ca ceva nu e chiar in regula si poate n-ar trebui sa ma dau jos din avion in timpul mersului. Sunt absolut convins ca parasutismul e un sport destul de safe insa cu cat trece timpul, cand incerc sa reconstruiesc momentele respective inca ma mai gadila frica. Asta nu va ma impiedica probabil sa ma pot lauda cu acte de tupeu aerian si in sezonul 2005 - de altfel mai am minim 23 de salturi pana la licenta :)
Mai multe
poze din aceeasi serie:
dordeduca.ro / media / parasutism
webshots
1 2
Dragos la
primul zbor cu parapanta.
Aeroclubul Romaniei
______
Autor:
Alexandru Popescu